Evacuaţi din casele noastre în stradă

The_Taxes_Corporations_Dont_Pay

Sunt un journalist de 27 de ani care trăieşte în Crown Heights, Brooklyn. Jurnaliştii, de regulă, nu se asociază unor organizaţii sau mişcari. Noi ar trebui să ţintim spre obiectivitate. Să aflăm întreaga poveste. Să privim faptele din toate părţile. Nu vrem ca munca noastră să fie subminată de orice afiliaţie. Noi nu vrem sa promovăm. “Este treaba celor de la PR.” Promovarea, la noi, este Forţa Întunecată din Star Wars.

Dar eu am anunţat solidaritatea mea cu mişcarea Occupy Wall Street.

În dimineaţa zilei de miercuri, 28 septembrie, am plecat spre Bruxelles, Wisconsin. Este un oraş mic tipic Vestului Mijlociu: populaţie de câteva sute, o staţie de gaz, două biserici şi puţin prea multe baruri. Acolo trăiesc mama mea naturală şi tatăl meu vitreg. Am zburat acolo ca să ii ajut să se mute din casa lor.

Ei bine, punct de vedere tehnic, aceasta nu mai este casa lor. Noul proprietar este Freddie Mac, care, împreună cu Banca îmi aruncă afară din casă familia.

Acea casă a fost în familia tatălui meu vitreg timp de 100 de ani. El şi mama mea au remodelat-o cu aproximativ 10 ani în urmă. Mama mea s-a asigurat să existe destule dormitoare pentru atunci când eu şi sora mea ne reîntoarcem cu nepoţi pentru ca ea să îi răsfeţe. Acest lucru nu mai este posibil acum.

Este dificil pentru mine să mă obisnuiesc cu asta. Eu nu cred ca voi intelege complet până cand nu voi termina de curăţat prin camere şi de închis cutiile.

E greu, şi nu pare corect. Nu oare Bank of America a obţinut mai mult de 100 miliarde dolari de la stat? Nu oare aceştia primesc o rambursare a impozitului de 1.9 miliarde dolari de la IRS, alături de 4.4 miliarde dolari profituri în 2010? De ce sunt salvaţi de guvern, după predarea a nenumărate credite de mare risc, şi apoi obţine din nou o plasă de siguranţă de la întreprinderi sponsorizate de guvern ca Freddie Mac atunci când beneficiarii acestor credite trebuie să falimenteze? Cum este acest lucru în regulă?

M-am mutat la New York în luna ianuarie a anului 2010 şi am reuşit să gasesc un internship la Thomson Reuters în ciuda crizei financiare! Acesta trebuia sa fie iniţial un stagiu neplătit, dar i-am convins să-l schimbe la un salariu pe oră. Acesta, de asemenea, trebuia să fie 20 de ore pe saptamână, dar în timp i-am convins să-l facă full-time. Până în vara ei au decis că a venit vremea mea să devin un salariat în regulă. Am fost în culmea fericirii.

Dar nu eram fericit cu munca. În primul rând, nu era jurnalism. Scriam un newsletter intern. Dacă nu erai un angajat sau un programator de la o anumită bancă îţi pot garanta ca nu ai fi auzit de mine. În al doilea rând, nu conşideram că faceam un lucru corect. Scriam un newsletter lunar pentru reţeaua globală de stocuri a companiei – un sistem complex care lansează informaţii comerciale de la bursele de valori în întreaga lume numai bancherilor şi miliardarilor.

Clienţii nostri se numără printre cei mai puternici oameni ai lumii.
Alintă-i pe cei dependenţi. Fă dependenţi pe alintaţi. Acest lucru este ceea ce face un jurnalist. Eu? Eu alintam alintaţii.

Munca economistului Edward Wolff a arătat că, la sfârşitul anului 2007, primele 1% din gospodăriile americane deţineau 34,6% din toată bogaţia privată din Statele Unite. În cadrul acestei grupări minore, notează Wolff, distribuţia bogăţiei este din nou hiper-concentrată spre topul acestui 1%. Marea majoritate a gospodăriilor din această categorie este formată de jucători în industriile de finanţe şi servicii bancare.

Acest lucru m-a deranjat. Mult. Munca mea a mers împotriva multora dintre principiilor mele, şi aceasta mi-a afectat starea de bine. M-am deprimat. Am inceput să mănânc mai puţin. Ciclul meu de şomn începuse să o ia razna. Mi-am redus la jumătate băuturile alcoolice.

În cele din urmă, august anul trecut, am renunţat. De atunci, am fost liber profesionist. A fost minunat. Sunt falit, da. Dar e grozav.

Eu acopeream probleme de frontieră, în Arizona, şi am facut unele articole asupra imigraţiei în sudul Mexicului. Aici, in New York, am gravitat către reportaje despre poliţie. Niciodată nu m-am gândit să reportez despre finanţe sau politica naţională. Niciodată nu am vrut sa scriu despre criza financiară a naţiunii noastre.

Dar, apoi, Freddie Mac şi Bank of America au împins afară pe mama mea din casa ei.

Aşa că iată-mă aici. Implicat. În dialog. În mişcare. În ceea ce unii dintre colegii mei tineri, bărbaţi şi femei, care au aşezat tabăra în Liberty Plaza cheama “Revoluţia”.

Prietenii mei au deja mi-a spus că sunt nebun.”Occupy Wall Street” nu este nimic mai mult decât o grămada de copii murdari, fără locuri de munca care nu au nici o idee pentru ce luptă. Care doar bat la tobe şi latră la poliţişti. Dar asta nu e ceea ce am văzut.

“Mişcarea” ştie exact ce combate. Ea combate de distribuţia incredibil de nedreaptă a averii în ţara noastră în timp ce 46 de milioane de americani trăiesc in sărăcie – şi că liniile directoare federale sunt cele care spun că o mama şi doi copii nu mai sunt săraci în cazul în care fac 19.000 dolari pe an. Ea se luptă cu realitatea că Wall Street şi Capitol Hill sunt una şi aceeaşi. Ea luptă cu dinţit şi unghiile, dezintegrarea clasei de mijloc americane. Pur şi şimplu se luptă cu lăcomia.

Pot să vă spun de asemenea că lupta este doar la inceput. Structura nu este încă gata în modul în care unii ar dori să fie. Cererile nu au fost încă pe deplin sculptate şi articulate.

Dar Ocupaţia este doar în săptămâna a doua, şi ia avânt mai mult decât oricine ar fi visat. Numerele continuă să crească în acea mică piaţa. Paturi improvizate sunt răspândite la capătul de vest. Pancartele de protest acoperă linia de nord. Cineva a înfiinţat o bibliotecă la est.

Dincolo de acest fapt, restul lumii a început fie atentă. Produse alimentare, bunuri şi donaţii vin continuu de la binevoitorii care nu pot ocupa piaţa ei inşişi. Medici au format un punct medical. Avocati consiliază protestatarii recent arestaţi. Aleşi oficiali, muzicieni şi alte figuri publice trecut pe acolo pentru a se considera ca membri a miscării de protest. Lucrurile sunt in mişcare.

Daca sunteţi un New Yorker, şi încă nu aţi trecut pe la Liberty Plaza – făceţi-o. Este uluitor. Emoţia. Empatia. Rezistenţa absolută a acestor oameni. Aproape îmi dau lacrimile stând printre ei. Ei sunt acolo pentru ca atât de mulţi dintre noi continuă să se lupte pentru supravieţuire. Ei sunt acolo pentru că lucruri rele se întâmplă la oameni buni. Ei sunt acolo pentru mama mea.

Şi când mă voi întoarce în New York în aceasta săptămână, voi fi acolo.


De David Kempa
Traducător: T. Sorin

Despre autor:

. Follow him on Twitter / Facebook.